Harap Alb

de Ion Creangă

Verde- împărat trimite fratelui său, craiul care era odată într- o țară o scrisoare pentru a –i cere să-i dea pe unul dintre cei trei fii ai săi pentru a-i fi urmaș la tron, deoarece el avea numai fete. Comunicându- le craiul feciorilor săi conținutul scrisorii ( Care dintre voi se simte destoinic a împărți peste o țară așa mare și bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voința cea de pe urmă a moșului vostru ), cel mare socotește că lui i se cuvine împărăția, și pleacă la drum. Dar la un pod îi iese în cale tatăl îmbrăcat într- o piele de urs și îl sperie, încât ajunge la concluzia că mie nu îmi trebuie- spune feciorul– nici împărăția nici nimica.

Fiul mijlociu încearcă și el să meargă la unchiul său, dar pățind același lucru de asemenea renunță. Motiv pentru ca să îi certe craiul: Din trei feciori câți are tata, niciunul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mâncarea, dragii mei… Să umblați numai așa, frunza frăsinelului, toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori de craiu, asta nu miroase a nas de om…

Cel mic, prins de rușine, iese în grădină, unde, începe a plânge în inima sa, când i se înfățișează o babă gârbovită de bătrânețe, care umbla după milostenie. Aceasta îl sfătuiește, după ce fiul craiului îi dă un ban de pomană, să ceară tatălui său calul, armele și hainele cu care a fost el mire, pentru că numai așa poate merge unde nu au putut merge frații săi. și îi spune că va putea recunoaște calul prin faptul că doar acel cal va mânca din jăratecul pus pe o tavă în mijlocul hergheliei. După care fiul de crai o vede pe bătrână învăluită într-un hobot alb, ridicându- se în văzduh.

Primind acordul tatălui, mezinul ia armele, hainele de unde erau, într- un pod, și merge cu tava cu jăratec la cai. Dar, spre surprinderea sa, doar o răpciugă de cal, grebănos, dupuros și slab, de-i vedeai coastele se apropie de tavă să mănânce. Lovit de trei ori în cap cu căpăstrul de fiul de crai ce voia să- l îndepărteze de la tavă, calul nu renunță, apucă să mănânce, în trei rânduri, jăratecul, după care se scutură de trei ori și îndată rămâne cu părul lins- prelins și tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia. Fiul de crai urmează îndemnul calului ( Sui pe mine stăpâne, și ține- te bine), care îl duce în zbor, de trei ori, spre înălțimi, pentru a-i răsplăti astfel, prin spaima provocată, cele trei lovituri primite cu căpăstrul în cap.

După trei zile de pregătiri pornește și mezinul, cu armele, hainele și calul tatălui la drum. Se întâlnește și el cu craiul îmbrăcat în piele de urs dar, spre deosebire de frații săi, care s-au speriat și au fugit văzând ceea ce părea să fie un animal înfricoșător, mezinul se repede cu arma ridicată asupra ursului. În acel moment tatăl îi spune să nu lovească, apoi îl îmbrățișează, îl felicită pentru alegerea calului ca tovarăș și recunoaște că este vrednic de împărat . dându-i totodată, înainte de despărțire, și un sfat: în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni, dar să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât îi pute; să n- ai de a face cu dânșii, căci sunt foarte șugubeți.

După o vreme de mers, când îi intră calea în codrul, fiul de crai îl întâlnește pe omul spân, ce se oferă să-i fie slugă , dar îl refuză. În pădure reapare, îmbrăcat altfel și vorbind cu voce prefăcută, același om spân, cu aceeași ofertă, dar mezinul iarăși îl refuză. Dar într-un loc unde se închide calea și încep a i se încurca cărările, când Spânul îi apare pentru a treia oară oferindu- se să îl ajute să iasă din impas, mezinul îl angajează: mort- copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici.

Cei doi întâlnesc în cale o fântână și, fiind arșiță, Spânul își îndeamnă stăpânul să coboare în fântână, pentru a se răcori. După ce intră, Spânul pune capacul pe fântână, se urcă deasupra și îi cere fiului de crai, drept preț al eliberării sale, să-i spună cine este și unde merge. Acesta mărturisește, iar Spânul îl obligă, amenințîndu-l cu moartea, să schimbe rolurile, el se va prezenta drept feciorul craiului iar adevăratul fiu de crai drpt slugă. Îl obligă sub jurământ făcut pe ascuțișul paloșului, jurământ că va da Spânului ascultare și supunere întru toate, botezându-l totodată cu numele de Harap- Alb.

Ajunși la curtea lui Verde- împărat, Spânul îl trimite pe Harap- Alb la grajd, înainte îi dă însă o palmă, spre a-l speria, gest față de care fiicele împăratului protestează. Apoi își explică gestul: Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiet pe om. Și trebuie să știți că și între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ținuți în frâu, dacă ți-i voia să faci treabă cu dânșii. Atitudinea lui însă le face să constate că de loc nu seamănă în partea lor , nici la chip, nici la bunătate; și că Harap- Alb, sluga lui, are o înfățișare mult mai plăcută și samănă a fi mult mai omenos.

Într-una din zile, servindu-se la masă niște sălăți foarte minunate , aduse, spune împăratul, cu mare primejdie din Grădina Ursului, Spânul își trimite sluga după astfel de sălăți el voind să peardă acum pe Harap- Alb cu orice preț. După ce îl încurajează în urma plângerilor sale ( de acum înainte, ori cu capul de peatră, ori cu peatra de cap,tot atâta- i; fii odată bărbat și nu-ți face voie rea ), calul îl duce pe Harap- Alb într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchiu pletos de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. Unde o întâlnește pe bătrâna ce îl ajutase cu sfaturi înainte de plecare, și află de la ea că ea este, de fapt, Sfânta Duminecă. Sfânta face o fiertură adormitoare, din somnoroasa, lapte și miere, o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, aflată în apropierea casei sale. Când vede că animalul a băut și a dormit, revine acasă și îi dă lui Harap- Alb o blană de urs ca , îmbrăcat cu ea, acesta să meargă după salată. Harap- Alb reușește să culeagă salata și scapă de ursul care se luase după el, pe când era să iasă din grădină, aruncându-i blana.

Mai trecând câteva zile, împăratul îi arată Spânului niște pietre prețioase de o frumusețe nemaivăzută de Spân, și îi spune că sunt din Pădurea Cerbului. Unde, o dată la șapte ani, cerbul ( care era vrăjit, de omora oamenii și animalele cu privirea numai ) se scutura, pierzând astfel unele din nestematele ce creșteau pe el. Trimis de Spân după nestemate și ajuns din nou, dus de cal în zbor, le Sfânta Duminecă, Harap- Alb era cufundat în gânduri și galbăn la față, de parcă-i luase pânza de pe obraz, de teama morții. Este încurajat de Sfântă ( Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă și tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat și puțin mai ai ), care –l ajută din nou. Îi dă obrăzarul și sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, de unde le avea apoi pleacă, împreună cu el, în Pădurea Cerbului. Acolo ei sapă o groapă, lângă izvorul din care se adăpa cerbul, apoi Sfânta îi spune lui Harap- Alb ce să facă în continuare: să aștepte în groapă sosirea cerbului, cu obrăzarul pus pe față. Iar când cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschiși, după adăpare, să iasă și să-i taie capul, ascunzându- se din nou după aceea în groapă, de unde să nu iasă toată ziua, în ciuda faptului că, toată ziua, cerbul îi va cere acest lucru. și abia după asfințit, când cerbul va fi murit, să-i ia capul și pielea. Harap- Alb procedează astfel, revine la Sfânta Duminecă spre a-i mulțumi, cu capul și pielea cerbului, pe care le duce apoi stăpânului său. Deși pe drum i se ofereau tot felul de răsplăți pentru pielea și capul cerbului: Mulți crai și împărați ieșeau în fața lui Harap- Alb, și care dincotro îl ruga, unul să-i deie bănărit, cât a cere el, altul să-i deie fata și jumătate de împărăție; altul să-i deie fata și împărăția întreagă.

În timpul unui ospăț oferit de împăratîn cinstea așa-zisului său nepot, Spânul, la câteva zile după întoarcerea lui Harap- Alb, o pasăre măiastră bate în fereastră și zice: – Mâncați, beți și vă veseliți, dar de fata împăratului Roș nici nu gândiți! Iar Spânul își trimite sluga să-i aducă pe fata împăratului Roșu. Din nou speriat, întristat, Harap- Alb se lamentează tovarășului său, calul: Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târî după mine o viață ticăloasă. Vorba ceea: Să nu de Dumnezeu omului cât poate el suferi. Calul din nou îl îmbărbătează, și îi spune că știe drumul către curtea împăratului Roșu, unde a mai fost odată, cu tatăl lui Harap- Alb.

Pe drum cei doi întâlnesc, la trecerea unui pod, o nuntă de furnici, iar Harap- Alb, pentru a nu le strivi, trece cu calul prin apă, în ciuda pericolului de înec. Drept răsplată primește, de la o furnică zburătoare, o aripă, cu indicația de a da foc aripii, la nevoie, pentru a aduce astfel furnicile la el.

Mergând mai departe, Harap- Alb vede un roi de albine care-și căutau stup, le face un stup și primește, de la crăiasa lor o aripă, pe care, dacă o va aprinde, crăiasa îi va veni în ajutor.

Ceva mai departe întâlnește o dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc de 20 de stânjeni de lemne și tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig. Și care avea niște buzoaie groase și dăbălăzate. și când sufla cu dânsele cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesupt atârna în jos, de îi acoperea pântecele. și, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de o palmă. Înțelegând că este Gerilă, pe care îl ia cu sine, ca urmare a ofertei acestuia de a-l însoți și a avertismentului său: râzi tu râzi Harap- Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără mine n-ai să poți face nimica.

La fel se petrec lucrurile și cu Flămânzilă ( o namilă de om/ care/mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame), cu Setilă ( o arătare de om / ce/ băuse apa de la 24 de iazuri și o gârlă pe care umblau numai 500 de mori și tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete ), cu Ochilă, cel care vede lucrurile găurite, ca sitișca, și străvezii, ca apa cea limpede. Și cu Păsări-Lăți-Lungilă, cel ce când voia, așa se lățea de tare, de cuprinde pământul în brațe. Și altădată așa se deșira și se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare, și cât voia de sus, pentru că astfel să prindă păsări pe care jumulite, nejumulite, ți le păpa pe rudă, pe sămânță.

Ajunși la împăratul Roșu (era un om pâclișit și răutăcios la culme; nu avea milă de om, nici cât de un câne), cei 6, arătându-se ei care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se târâiau ațele și curgeau oghelele după dânșii sunt cazați într-o casă de aramă, sub care se face foc peste noapte, după ce au spus cu ce scop sosiseră. Scapă de ardere datorită lui Gerilă, care a domolit căldura cu suflarea sa, iar a doua zi se plâng trimisului împărătesc că au fost lăsați fără scânteie de foc în vatră. Sunt poftiți de împăat, când se înfățișează din nou acestuia spre a-i cere fata pentru nepotul împăratului Verde, la masă, unde li se dau 12 harabale cu pâne, 12 ialovițe fripte și 12 buți pline cu vin, sub amenințarea unei pedepse grozave, dacă nu se consumă tot. Dar Flămânzilă și Setilă biruie tot ce nu au reușit ceilalți, tot ei 2 plângându-se apoi de foame și de sete. Când împăratul Roșu vine în sala de mese, Harap- Alb îi cere din nou fiica, dar tatăl ei o promite cu condiția ca pețitorii să mai treacă o încercare. Din 2 mierțe de mac amestecat cu nisip să separe nisipul de mac, ceea ce se face cu ajutorul furnicilor, aduse prin aprinderea aripei de furnică. O altă sarcină a fost păzirea peste noapte a fiicei împăratului ce a zburat însă din iatacul unde trebuia ținută, preschimbată în pasăre. Dar Ochilă o vede, iar Păsărilă o prinde în spatele lunii, unde se ascunsese, lungindu-se el până acolo. Ultima încercare, deosebirea fetei de împărat de o altă fată, identică la înfățișare cu ea dar copil de suflet al împăratului, se face cu ajutorul crăiesei albinelor, chemată în ajutor. În momentul încercării, crăiasa o va face pe fiica împăratului să se apere cu năframa, ca semn că este ea. Împăratul, ovilit și sarbăd la față de supărare și rușine, își dă fiica lui Harap- Alb, dar aceasta spune că îl va însoți doar dacă va duce calul lui, înainte unei turturele trimise de ea, 3 smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Turturica reușește prima dar la întoarcere calul le ia cu hapca și ajunge primul după ce le ceruse cu buna dar pasărea ezitase să le dea. Pe drumul de întoarcere ajutoarele lui Harap- Alb se despart de el, iar între el și fata de împărat se naște dragostea. Lui Harap- Alb nu-i prea vine la socoteală să o dea pe fată Spânului, căci ea era boboc de trandafir din luna lui maiu, scăldată în roua dimineații, dezmerdat de cele întâi raze ale soarelui.

Sosind la curtea împăratului Verde, fata îl respinge pe Spân, care se repezise să o ia în brațe, spunând că nu pentru el a venit, ci pentru Harap- Alb, adevăratul fiu al craiului. Spânul, după aceste cuvinte, îi taie capul lui Harap-Alb, dar fiica împăratului Roșu îi pune capul la loc și îi redă viața, prin înconjurarea gâtului cu cele 3 smicele de măr dulce, prin stropirea gâtului cu apă moartă, spre a sta sângele și a se prinde pielea, apoi cu apă vie. Ridicat de cal în dinți până la înaltul cerului și slobozi de acolo, Spânul moare prin izbire de pământ. La nunta lui Harap- Alb cu fiica de împărat a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo be și mănâncă.

Text prelucrat (rezumat) de Chirteș Gabriela împreună cu echipa de filmare ANIALMG după textul original cu titlul Harap alb de Ion Creangă