Am optat pentru denumirea de „limbaj mimico-gestual” deoarece acesta este termenul oficial utilizat de Legea română. Același limbaj se mai numește și „limbajul semnelor” sau „limba semnelor românești”. Indiferent ce denumire am utiliza și cu toate că există unele diferențe regionale între semne și modul de utilizare a acestora, limbajul mimico-gestual românesc este unul singur, și anume este o limbă de sine stătătoare (are o structură, un lexic, reguli gramaticale, etc.) și este limbajul utilizat de comunitățile de surzi din România.
Există mai multe tipuri de persoane deficiente de auz. Unele persoane nu aud deloc, iar altele aud mai mult sau mai puțin. Gradul de pierdere de auz, momentul pierderii (de la naștere, în copilărie sau la vârsta adultă) precum și mediul în care trăiește persoana (alături de auzitori și/sau împreună cu alte persoane surde) influențează limbajul acesteia precum și aspectele culturale aferente.
Pentru majoritatea surzilor, LMG este limba maternă – iar nu limba română, cum am putea crede. Gradul de înțelegere și capacitatea de utilizare a limbii române diferă foarte mult de la o persoană la alta. Unele persoane surde au abilități limitate sau reduse de utilizare a limbii române (scris, citit, citit pe buze, vorbit), altele au însă cunoștințe și abilități avansate până la foarte avansate. Astfel, din punct de vedere cultural, ne referim la membrii acestei comunități ca fiind „surzi” sau „persoane cu deficiențe de auz”, termenul de „surdo-mut” fiind unul atât incorect cât și jignitor.
Limbajul mimico-gestual este alcătuit în principal din semne (realizate cu una sau ambele mâini), elemente non-manuale (expresiile faciale, mișcări ale buzelor, capului sau umerilor) și regulile de utilizare și combinare a acestora (echivalentul regulilor gramaticale și sintactice). În același timp, limbajul este strâns legat de cultura, convențiile și normele comunității care îl folosește.
Chiar dacă a apărut și este utilizat în România, limbajul mimico-gestual românesc are puține lucruri în comun cu limba română. Pe lângă faptul că nu există corespondențe 100% între semne și cuvinte, topica și aspectele gramaticale diferă foarte mult. Ce au în comun cele două limbi, însă, este alfabetul. Pentru fiecare literă din alfabetul românesc există câte un semn, putându-se astfel „transcrie” vizual, pe litere, cuvintele limbii române. Aceasta însă nu reprezintă limbajul mimico-gestual și nu garantează înțelegerea deoarece nu este o formă de comunicare în sine, ci un mijloc ajutător prin care se transcrie vizual un cuvânt dintr-o altă limbă.
Limbajul mimico-gestual este limba maternă pentru multe persoane surde – și uneori și pentru copiii auzitori ai acestora. Ea reprezintă un puternic liant cultural în cadrul comunității, un element de mândrie, de identitate și de apartenență la o comunitate. Acesta este și motivul pentru care membri acestei comunități își spun „surzi” (cu referire la apartenența culturală), termenul de „deficient de auz” (cu referire la situația medicală) fiind unul mult mai general.
